Am facut  o sedinta de terapie “Calatoria” cu Roxana Gabor Iliescu dupa care am urmarit efectele acestei experiente timp de 21 de zile . Este uluitor cum  poti scapa de ceva ce te urmareste de-o viata in cateva ore.

 

 

Jurnal de emotii

Ziua 1 dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

 

Am  calcaiele adanc infipte in asfalt si genunchii flexati, mainile mi se balangane in sus si in jos incercand sa-mi  regasesc echilibrul dupa saritura in lungime pe care tocmai  am facut-o. Capul imi este intors inapoi . Vad ca imi sunt calcaiele dupa  o linie groasa, alba. Ma uit in spate. Peste un hau mare vad departe in mine, imi vad saltul. Vad de unde vin. Vin dintr-o lume senina si albastra si apoi, apoi intru in intuneric, intuneric adanc de smoala.

Frica este cel mai adanc intuneric. Te cuprinde, te invaluie, te acopera pana cand te faci mic,mic si stai chircit intr-o capsula de smoala. Pe mine asa m-a inchis, intr-o capsula de smoala . E bine in capsula de smoala, e lumina, dar stai incorsetat. E confortabil, dar ai vrea sa te desfasori sa iti deshizi bratele larg. Dar de ce sa o faci , e bine in capsula,ce iti lipseste  sopteste o voce? Imi vine sa strig lumii ca sunt aici, ca exist, ca am ceva de spus, dar carapacea de smoala estompeaza tot, orice gand , orice strigat, ba mai mult imi raspunde si ma dezmiarda cu siguranta si confortul  sau, cu lumina din spatiul  mic. Ma imbie sa stau. E bine,e confortabil, de ce  as vrea sa ies? Ce as gasi mai mult?

Ma dor genunchii de la atata ghemuiala, as vrea sa ma ridic, as vrea sa ma intind,  sa alerg, sa explorez. Dar mi-e frica, nu indraznesc.

De undeva, de dincolo de capsula  aud  o voce care ma intreaba :”…. si din aceasta capsula neagra, care ar fi lucrul cel mai bun care s-ar putea intampla?”

Dintr-o data ma ridic si capsula de smoala se sparge ca lovita de ciocan.

Lumina  tasneste , iar speranta se desface ca o floare stralucitoare. Ma ridic si ma vad stralucind, ma vad asa cum sunt eu cu adevarat, ma vad unde ajung.  De acum cred in mine, de acum am incredere in mine, pt ca m-am vazut , pentru ca vad mai departe.

Respir adanc !

Multumesc ca am primit aceasta mana care cu blandete m-a scos  din carapace, care  cu abilitate a intrat cu mine in intuneric si m-a tras afara.

Recunostinta este singurul sentiment  pe care il incerc. Nu multi sunt cei care intra cu tine in intunericul tau sa te scoata de acolo stralucind.

Roxana este singura pe care am intalnit-o care a  intrat in intunericul meu , cu mine de mana si  mi-a aratat calea spre lumina.

Pentru cele care doriti sa va regasiti va recomand sa calatoriti cu Roxana  in lumea voastra.

 

Jurnal  de emotii 

  A doua zi dupa calatoria mea impreuna cu  Roxana Gabor Iliescu 

Plutesc , dormind intr-o alta stare, necunoscuta mie  intr-o cabina a unei nave spatiale.  Totul este de culoare bleu gri laptos. Deodata  in usa de sticla sablata a cabinei  vad o silueta care bate in geam sa-i deschid sau sa ma trezesc.

Cioc, cioc, cioc un zgomot metalic ca de moneda ce loveste usor si ritmic intr-un geam.

Ma trezesc.

Am in urechi  acel zgomot.  Anunt  prin gand fiinta de dincolo de usa de sticla sablata ca m-am trezit.

Mi-a revenit visul acum si am constientizat ca fiinta de dincolo de usa de sticla sablata sunt eu, dar eu la o varsta mica, eu copilul meu interior, pe care tocmai l-am anuntat ca m-am trezit.

 

 

Jurnal de emotii

Ziua a treia dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

 

Nu stiu daca dorm sau visez. Ma vad de sus , foarte de sus. Stau intinsa pe pamant cu genunchii ridicati usor  si ma spijin pe coate. Capul imi atarna pe spate si privesc in sus pierduta. Am parul lung. Parul imi atinge pamantul si din el cresc copaci imensi.

De sus de unde privesc vad varfurile copacilor de un  verde smarald ce imi inconjoara capul, mie ce intinsa. Este singura pata de culoare din imagine, in rest totul este alb-gri laptos.

Din zona abdomenului se propaga unde alb laptoase valurite ca cele pe care le face o piatra aruncata in apa. In fata mea se afla un sir indian de siluete laptoase care intra rand pe rand prin abdomenul meu in fiinta  mea.  Intrarea fiecarei siluete provoaca aceste unde care se propaga prin mine. Ma extind cu fiecare silueta care se inglobeaza in mine.

De undeva de departe aud o voce grava care imi spune : “ iti dai seama ca asa e si A. zob. “

Vocea grava m-a trezit din aceasta stare. Am imaginea clara a ceea ce am vazut . Un sentiment de tristete imi strange toata fiinta cand ma gandesc la A.

 

Ma intreb oare unde incep eu si unde ma termin?  Oare ma pot delimita  ca pe o linie si sa spun ca din punctual  A pana in punctul B sunt eu si restul vine din acel sir indian ?

A. este nepoata mea. Are 10 ani.

 

Jurnal de emotii

 

Ziua  a patra dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

 

Curat o rodie. Imi cade o bobita pe masa. O duc la gura sa vad daca este coapta. Ma stramb putin pentru ca este acra si la final ma intalnesc cu minuscului sambure.

Mintea imi zboara inapoi cu multi , multi ani si imi aduce pe ecran o intamplare banala.

Intram cu sora mea intr-un hypermarket. Intrarea in magazin te conducea intai pe la raionul de legume- fructe.  Primele fructe pe care le-am zarit amandoua au fost rodiile, probabil ca era o promotie .  Ma intreaba :  vrei rodie? . II raspund ca nu vreau . Ea zambeste si imi povesteste cum  intr-o zi era la cumparaturi si a auzit doua persoane in magazin vorbind.

Dialogul suna  cam la fel ca al nostru. Una intreba pe cealalta daca vrea rodie, iar cea intrebata a raspuns : “nu vreau draga, pentru ca este plina de samburi”.

 

Imi povesteste si rade in hotote. Incep si eu sa rad in hohote. Amandoua ne-am gandit ca persoana  care a raspuns este inapoiata total si ca a confunat bobitele pline cu suc, cu samburii. Am ras mult pe acest subiect.

Ma consider o persoana care nu judeca si cred cu tarie ca fiecare are o explicatie care sta la baza unei actiuni, dar nu m-am gandit nicio secunda ca amuzandu-ma de o povestire sa judec pe cineva pe care nu l-am vazut si nu l-am auzit in viata mea. M-am inspaimantat sa aflu despre mine ca pot judeca ranzand, ca pot sa gresesc in fiecare clipa, ca pot sa ma ratacesc in fiecare clipa prin fapte absolut minuscule,  banale.

Acum realizez mult mai adanc semnificatia trairii constiente a fiecarei secunde si cat de departe sunt de aceasta stare.

 

Jurnal de emotii

Ziua a cincea dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

 

Stau in picioare in centrul unui cerc . Din el pornesc raze ca niste poteci si la capatul  fiecarei poteci vad o imagine cu mine in cele mai grele situatii din viata mea. Grele din punct de vedere al trairilor pe care le-am avut. In fiecare ma vad ghemuita strangand  imaginea a ceea  ce s-a intamplat.

Plang . Lacrimile se rostogolesc  una dupa alta  pe obraz.  Din centrul fix in care ma aflu razele se tot rotesc aducandu-mi in fata rand pe rand tablouri care imi strang inima.

Ma intreb de ce? Si  imi vin in fata imagini cu ceea ce am trait cand am invatat iertarile si cand am aflat ca cea mai grea este iertarea de sine.

Imi aduc aminte ca am experimentat doua trairi profunde vis a vis de acest subiect , una la cursurile Ramonei Popescu ( pentru cine nu le-a facut , ar fi bine sa isi planifice, astfel incat sa ajunga la ele.) si una la o constelatie .

In ambele situatii am fost  trantita la pamant la modul cel mai fizic posibil.

In cap imi rasuna sacadat melodia  Corinei Chiriac : ….ba nu, ba da, ba nu , ba da….

Ma intreb din nou de ce ?

Imi aduc aminte de cateva randuri care m-au marcat intr-o carte unde fiecare din cel care a strigat atunci  “Rastigniti-l !” a trait ulterior  un regret pe care nu l-a putut sterge intr-o mie de vieti.

Si atunci am realizat ca iertarea de sine este cea mai grea pentru ca trebuie sa te ierti total pentru tot ceea ce ai facut acum sau alta data….

Poate de aceea  iubirea de sine nu vine usor , pentru ca la nivel profund nu te-ai iertat.

Scriu cu corpul chircit, inconvoiat de durerea pe care o simt in plex…

In cap imi urla o intrebare : si daca si eu l-am rastignit pe Hristos?

 

Jurnal de emotii

Ziua  a sasea dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

 

In dimineata asta am inteles deodata de ce mi-a fost atat de greu pana acum. Fiecare situatie pe care am avut-o de rezolvat m-a  impins catre teama, neputinta, indarjire, lupta  pentru ca nu am cerut ajutor.

Foarte rar, abia atunci cand nu am putut sa mai fac fata singura am cazut in ghenunchi si am cerut sa ma ajute EL in rest am inceput fiecare zi singura, de capul meu.

Imi amintesc cat de simplu s-au rezolvat unele situatii pentru care am cerut ajutor divin si cat de mult am muncit pentru cele pentru care nu am cerut ajutor.

Oare ce de nu cer ajutor in fiecare zi? Oare de ce ma simt abandonata si m-am suparat asa deodata pe Dumnezeu pt ca m-a parasit?  Oare nu mi-a spus clar “ cere si ti se va da” ? Oare nu mi-a spus clar ca fara El nu voi putea face nimic singura? Si eu tot ma incapatanez sa nu cer si apoi sa ma vait ca nu am, ca nu stiu, ca imi este greu.

Daca ma uit in jur pentru orice omul are un ajutor, dar pentru absolut orice.  Ma intreb daca nu cumva ma comport ca un copil rasfatat care nu vrea  niciodata ce are si care tot timpul gaseste ceva de reprosat .

 

Jurnal  de emotii

Ziua a saptea dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

Readuceri aminte

Privesc inpoi, deruland timpul . Viata mea se imparte in doua. Perioada de la unu la trei ani si restul. Intotdeauna ,insa cel mai clar dupa “Calatoria”, am perceput ca un mare gol ce desparte  prima perioada de restul.

Dupa” Calatoria” am simtit si de ce. Atunci am pierdut contactul cu lumea mea albastra. O numesc albastra pentru ca asa o simt intotdeauna, albastra.

In dimineata asta am realizat foarte clar ca in a doua perioada multa vreme am fost un observator. In multe din  evenimentele  petrecute m-am vazut ca privind de undeva de departe ceea ce se intampla si am simtit efortul  pe care il faceam sa inteleg, sa invat. Dupa “Calatoria” am realizat ca asa mi-am propus in viata asta. Am invatat mult din toate, chiar si din bataia vantului.

In dimineata aceasta am simtit ca acesta etapa s-a incheiat si ca sunt asteptata  undeva in alta directie a vietii mele.

Cred ca cea mai buna decizie a mea in ultimele 2 luni a fost sa imi propun sa fac acesta calatorie.

Sunt atat de multe lucruri pe care le-am constientizat la nivel profund , incat starea de mirare este aproape continua.  La nivel mental stiam o gramada de lucruri, dar sa simti in fiinta ta este o diferenta U RI A SA.

Este o vesnicie de cand nu am mai simtit o stare de  calm profund,o stare de  calm pe care nu mi-am impus-o  mental. Este o liniste si o pace interioara de care nu imi mai aduceam aminte.  Si simt ca inca  mai sunt lucruri care se aseaza.

…” pe mine mie ma redau”…..

 

Jurnal de emotii

Ziua a opta dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

 

M-am trezit brusc dupa o ora si jumate de somn. Nu mi se intampla pentru ca eu am o relatie  foarte buna cu somnul.

Parca cineva m-a trezit sa urmaresc o scena. Respir si nu inteleg prea bine daca dorm  sau daca visez si in cateva clipe am vazut tot tabloul si in acelasi timp explicatia tabloului.

Ieri seara  m-am intalnit intamplator cu o persoana. Cand am vazut-o  tot corpul si toate simturile mele s-au rascolit. Imi da o senzatie de discomfort teribil si o simt puternic in stomac si in tot corpul. Ciudat este ca persoana nu mi-a facut niciun rau,  doar m-a  ironizat odata in convorbire cu altcineva. Drept urmare de cate ori ma intalnesc cu aceasta persoana am o stare de neliniste si imi tremura tot corpul. M-am tot intrebat de nu pot sa  privesc acea persoana , de ce  mi se face rau la modul fizic. Nu intelegeam .

Acum am fost trezita din somn pentru ca am primit raspunsul. Am vazut pe panou  o imagine cu mine si o oglinda pe care nu doream sa o privesc, ma intorceam . In acelasi timp imi rasuna in cap ca nu poti sa te uiti la acea persoana pentru ca ti- e teama sa te uiti la tine , ti-e rusine sa te uiti la tine . Nu iti place sa te privesti. Am vazut o oglinda mare, iar eu ma intorceam cu spatele ca sa nu vad imaginea ce se reflecta. Eram intr-o bila mare, neagra. Apoi bila s-a spart si m-am vazut lipsita de protectie si ma intorceam usor sa ma vad in oglinda si intorceam capul imediat pt ca imi era teama sa privesc, sa ma privesc in oglinda. O imagine de  spital de boli psihice… brrrr…..

Ma ridic din pat si incep sa ma plimb prin casa si realizez cat de mult mai am de lucrat cu mine, cat de mult mai am pana ce ma voi impaca cu tot, pana cand voi ajunge sa privesc detasata , centrata si dintr-o stare de  echilibru si intelepciune fiecare moment din viata mea.

Imi cant  usor   te iert, ma iert, te iubesc, ma iubesc, iti multumesc, imi multumesc.  Si adorm .

Sunt recunoscatoare ca fiecare zi dupa calatoria mea este o stare de revelatie.

 

Jurnal de emotii

 

Ziua a noua dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

 

Cararea ma poarta catre un templu . Departe de tot este o lumina, iar drumul  care duce catre ea este in ceata, dar lumina capata intensitate pe masura ce ma apropii de templu.

Ajung pana la un moment dat pentru ca este ceva care ma opreste sa ma apropii prea tare. Ma vad prabusita la pamant cu capul plecat, sarutand pamantul.

Din toata acesta imagine se ridica o minge de foc si in aceeasi clipa o voce imi sopteste:”focul e rotund”.

Tresar si incep sa imi reproduc imaginea unui foc vazut de mine, rascolesc in arhiva memoriei mele imagini ce reprezinta focul. DA! Focul e rotund, exclam in capul meu. Intotdeauna linia focului este inchisa!

Vad de sus imaginea mea de cand eram mica inchisa intr-o sfera de lumina si imaginea mea de acum prabusita cu capul sarutand tarana .

Eu cea prapusita am sfera de lumina sfasiata, nu se mai vede.  Este murdara, hainele rupte si pline de pete, parul lung, odulat este nespalat, incalcit de praf cu ciulini teposi si uscati.  Corpul este murdar, iar picioarele sunt zgaritate. Ici colo vad dare de sange. Sunt desculta.

Cu capul in pamant ma rog catre Lumina ce o vad in fata mea.  Lacrimile in curg linistite pe obraz ca un rau si imi duc rugaciunea catre templu. Imi cer iertare fata de Lumina, cer din toata fiinta mea ajutor sa ma refac. Orice gand de lumina primeste instantaneu in mintea mea un gand de intuneric. Merg mana in mana nu se pot dezlipi. Strig din nou dupa ajutor si iar fug de aceasta imagine si din nou mi se face frica.

Imediat  o voce clistalina imi spune ca de intuneric nu trebuie sa fug ci sa-l imbratisez in lumina, caci astfel se va transforma in lumina.

Sunt fercita, strig si alerg prin gradina infinita a subconstientului meu dupa intuneric sa-l imbratisez cu lumina. Il surprind prin colturi pitit si alerg in continuu fericita si fara teama.

Sunt libera de frica. Cu fiecare secunda care trece constientizez ca vad frica  si cu gandul urmator o descompun , o inteleg, o transform in lumina.

 

Jurnal de emotii

Ziua a zecea dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

O voce se aude  “mi-e dor de tine”. Se aude infundat de departe . Intuiesc mai mult cuvintele decat le aud. Dar corpul meu nu are incordarea obisnuita atunci cand simtul  este slab. E relaxat si are tendinta de a se intoarce catre vocea care canta “mi-e dor de tine”

 

M-a cuprins cea mai profunda pace de care am avut parte vreodata. Nu poate fi descrisa caci este totala, interioara si exterioara, calda si moale.

Imagini mi se deruleaza ca un test si eu din toate aleg sa le vad si sa le simt doar pe cele cu lumina.

Dintr-o data stiu ca in tot si in toate este o lumina si eu am ales acum, cunoscand-o, sa vad in orice intuneric doar lumina.

Pe masura ce aleg lumina din fiecare imagine, lumina in mine creste la fel si linistea. Din ce in ce  mai mult.

Azi dupa mult, foarte mult timp, dupa o viata de neliniste, am fost inglobata in lumina, pace, intr-o stare de bliss.

Imi sunt recunoscatoare ca am facut aceasta calatorie, caci simt din ce in ce mai mult ca ma regasesc, simt ca am calatorit acasa, simt ca sufletului meu ii era dor de mine.

Si nu pot sa descriu cat e de bine…..

 

Jurnal de emotii

 

Ziua  a  11- a dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

 

Stau capul plecat in rugaciune. Ii spun lui Dumnezeu ca nu mai vreau sa vad negru. Nu imi raspunde. Pare ca nu intelege.  Completez: as vrea ca atunci cand inchid ochii  sa nu vad fondul negru. Vreau sa vad alta culoare. Si l-am mai rugat ca atunci cand imi reprezint un obiect sa pot sa il percep ca o culoare.

Liniste.

Astept nerabdatoare cuvantul Lui , dar nu il aud.  Dintr-o data vad o persoana care arata ca un profesor de sport , echipat in trening si cu fluier la gat  trece pe langa mine in ritm de jogging. Dupa ce m-a depasit   se intoarce brusc in directia mea  si cu degetul aratator indreptat ferm spre mine  imi spune apasat: TU ESTI CHEIA VIETII TALE.

Ma trezesc. Respir adanc. Nu inteleg si totusi inteleg. Am tot citit despre asta, nu am pus niciodata in practica. Mi s-a parut o mare copilarie.

Derulez filmul vietii mele si imi dau seama ca tot ce nu am facut in viata si mi-as fi dorit a fost din cauza fricii. Frica m-a contractat atat de mult incat am uitat  de ce am venit, am uitat ce imi doresc, am uitat de unde vin, am uitat de mine ca fiinta completa.

Inchid ochii. Din energia acestor ganduri, panoul nu mai are fondul negru. Este roz diafan si galben auriu.

Zambesc! Viata chiar e minunata!

Multumesc Roxana Gabor Iliescu. Nu as fi crezut vreodata ca in 2 ore poti scapa de frica ce te-a insotit o viata.

 

 

Jurnal de emotii

Ziua a 12-a dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

 

Stare de  uimire

Am constientizat aseara ca schimbarea din interiorul meu a determinat schimbarea celor din jur. De cate ori  am citit despre asta? Oh….. de muulte ori. De fiecare data aceasta informatie am procesat-o, dar numai la nivel mental. Niciodata nu am facut ceva , in aces sens . Nu mi-am propus sa spun de exemplu in oglinga “ sunt frumoasa” . Am incercat o data si mi-a iesit o schimonoseala in care oricum nu credeam. Am renuntat. Am ramas la nivel de inmagazinat  cunostinte. Atat. Sa traiesti este cu totul altceva.

Sunt la mai bine de o saptamana distanta de calatoria mea cu Roxana si aseara am constientizat ceea ce observasem inca din prima zi dupa sedinta, insa am tot pus-o pe seama intamplarii. Oamenii cu care interactionez, oameni total necunoscuti, oameni din metrou , de la receptii, de pe strada, de la ghiseu, in conversatiile telefonice cu oameni cu care nu am mai vorbit mi se adreseaza cu o gentilete, gratie si noblete incat raman naucita pe moment.

Aseara am avut parte de o gentilete din partea unui om care dorea sa se deplaseze in metrou dintr-o parte in alta , incat m-am intors in tren sa-l vad acel om, pentru ca nu imi venea sa cred. El doar m-a dirijat putin cu mana  sa-si faca loc sa treaca mai departe cu cea mai fina si usoara atingere, insa energia din acest gest banal nu a fost din aceasta lume. A fost o confrimare pentru mine ca tot ce am trait zile anterioare este exprimarea divinitatii. Imi  ureaza bine am revenit intr-o forma cum doar Ea stie.

Efectul transformator al calatoriei este uimitor si extreme de greu de descris in cuvinte.

 

Lumea interioara s-a schimbat, la fel si lumea exterioara si acum cele doua lumi interactioneaza in cel mai cald si mai placut mod.

Mi-as dori ca toata lumea sa experimenteze ce experimentez eu si atunci am pluti intr-o lume roz, intr-o lume de acadea.

Jurnal de emotii

Ziua a 13-a dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

 

 

Minuni

Fiecare zi dupa calatoria mea  este o minune, un inceput continuu.

Am parasit ritmul frenetic al diminetilor in care ziua incepea haotic. L-am parasit in mod natural si treptat.  Nu mai alerg dupa sosete, nu mai uit ceea ce imi trebuie, nu mai plec fara a vorbi cu mine si cu Divinitatea, nu mai aman aceasta discutie pentru timpul petrecut pe drumul spre serviciu.

Am realizat in aceasta dimineata ca viata mea nu mai este la fel . Are o alta ordine si o alta energie. Am realizat ca in toate aceste dimineti, indiferent de ora la care ar fi trebuit  sa ma trezesc, corpul meu se trezeste. Multumesc infinit pentru acest lucru. Mi-am dorit tare mult asta.

Am realizat ca viata mea este mult mai asezata.  Mi s-au indeplinit dorinte pe care le aveam de ani de zile, am inteles lucruri in mod natural, fara efort intelectual. In fiecare zi intalnesc cel putin un om care sa imi spuna ca sunt minunata. Pentru mine asta este o uimire.  Primesc raspuns la intrebari care ma macina de multa vreme. Raspunsul vine fara sa il caut ,vine pur si simplu si este asa cum mi-ar fi de folos in acel moment.

Si lucrul cel mai minunat este ca tot ceea ce fac sau gandesc, constientizez. Pentru mine este fantastic.

E o stare de constienta , de prezenta, de iesire de pe pilot automat.

 

Jurnal de emotii

Ziua a 14 –a dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

 

Stare de plin

 

Constientizez acum ca acopeream satari interioare cu  activitati considerate in lumea de azi ca fiind normale.  Observ ca nu mai merg la cumparaturi decat dupa lucruri de care am cu adevarat nevoie, ca nu mai pierd vremea in magazine cum obisnuiam, ca nevoia corpului meu de dulce a disparut, ca apetiul mi-a scazut, ca “ispitele” culinare nu trezesc in mine nicio curiozitate. Ca starea de introspective este aproape continua.

Traiesc o stare de plin in care nu am nevoie de nimic.  Ma minunez pe zi ce trece pentru ca placerea mea cea mai mare era sa mananc, sa simt gustul dulce intens cum imi alinta papilele gustative. Costat ca a disparut aceasta nevoie. Pot sa spun a senzatia este tot timpul de om satul Mi-am impus sa mananc ceva ce imi placea ca sa imi testez corpul. Mi s-a facut rau instantaneu.

Eu mancam orice, chiar daca nu imi placea un aliment puteam sa il manac, puteam sa mananc daca nu imi era foame. Acum nu pot. La primul contact cu un aliment corpul meu imi spune instantaneu daca e bun pentru  mine sau nu. Inainte de calatoria mea nu auzeam nimic din partea corpului meu. Acum daca simt ca un aliment nu e pe placul corpului meu si continui sa manac mi se face rau.

Pentru  aceasta stare de prezenta interioara, pentru starea de pace sunt profund recunoscatoare Roxanei.

 

Jurnal de emotii

 

Ziua a 15-a dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

 

Privesc adanc intr-o cana cu ceai. Vad  chipul meu  reflectat. Vad doar o parte din fata mea. EU.

Realizez ca sunt prima persoana care conteaza pentru mine. Daca eu imi vad chipul luminos in oglinda ma bucura si starea asta de bucurie o duc cu mine in lume. Daca eu sunt multumita de mine,daca eu sunt linistita cu mine, duc aceasta stare mai departe cu mine.

Constientizez ca o comparatie cu alta persoana nu mai trezeste in mine niciun sentiment. Doar observ si atat.

Ma uit mai adanc in interior si nu imi mai regasesc spiritul de competitie. Eram motivata anterior doar de persoane care erau mai bune decat mine. Cautam tot timpul o persoana mai buna decat mine ca sa pot sa invat ceva nou, sa depasesc, sa demonstrez.  Acum privesc inapoi si nu mai am nicio reactie. Sunt calma.

Imi iau un timp pentru mine. Nu stiu ce va urma. Doar vreau sa stau centrata. Stiu ca raspunsul va veni din interiorul meu. Nu mai caut in exterior.

 

Jurnal de emotii

 

Ziua a 16-a dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

 

Ma vad reflectata intr-o suprafata multifatetata. Imi vad un fragment din talpa ce calca pe podea, alteori imi vad un deget de la o mana, o parte din fata. Imaginile apar cand si cand, nu sunt continue si apar de mai multe ori pe zi sau in zile diferite. Ca niste flash-uri. Vad in alta lumina si din alta perspectiva. Cumva din exterior.

Ma surprinde pentru ca ma vad din perspectiva feminina, ceea ce pentru mine este ceva nou, foarte nou.

Observ ca nu mai neg feminitatea atat de vehement cum obisnuiam….

Imi vin in atentie diferite situatii. Nu stiu daca este capitolul urmator pentru mine pe care Divinitatea mi-l deschide usor, dar pot sa spun ca imi sunt aduse in atentie aspecte feminine din mai multe perspective.

Ieri am citit un text despre Maria Magdalena. M-am oripilat. Am inchis textul. Aseara am vazut un film istoric, unde lumina a cazut pe latura feminina. O cunostinta imi spune ca arat diferit, nu stie cum, dar imi spune ca vede o latura feminina……

Inca opun rezitenta, dar nu atat de rau ca inainte. Incep sa accept ca exista.

 

Jurnal de emotii

 

Ziua a 17-a dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

 

Revelatie

Am inteles brusc cuvantul autentic. Am ramas naucita de parca ma lovise ceva in frunte. Dincolo de intelesul din dictionar,  de vreo 4 ani ma tot intreb daca sunt autentica si de fiecare data un da imens urla in mine. Intotdeauna m-am gandit la mine ca la o persoana autentica, nu aveam niciun dubiu. Si totusi o indoiala mai sfredelea gandul cateodata.

A trebuit  sa fac o “calatorie” sa  imi dau seama ca nu sunt chiar atat de autentica precum credeam . Am inteles dintr-o data ca autentica sunt atunci cand sunt doar eu, pur eu, fara credinte de la mama, tata, societate, limitari, siteme de valori invatate sau mostenite. Aceste aspecte de finete si de adevar pur  nu le vezi decat dupa ce faci  macar o sedinta de terapie.  Cate tipare, credinte, sistem de valori  am primit de la parintii mei  pe care le consider ca fiind ale mele? Chiar de as fi primit doar unul, sa spun despre mine ca sunt autentica ar fi un neadevar. Am avut revelatia ca duc tipare din generatii si nu stiu unde incep eu si unde se termina ei. Traiesc viata mea sau sunt traita de viata prin predefinirea ei de aceste tipare, sisteme de valori, etc.?

Am aflat ca frica nu era a mea, ci am trait pana acum frica bunicii mele si azi ma intreb ce mai traiesc si nu este al meu.

Nu imi doresc altceva decat sa ajung la mine, cea autentica, in cel mai potrivit mod pentru mine.  Autenticitatea, asa cum am inteles azi, devine dorinta mea cea mai puternica.

 

 

Jurnal de emotii

Ziua a 18-a dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

 

Vasul ce doreste a fi umplut

Plutesc prin mine pe o saltea . Ma simt golita. Am facut curatenie si ceea ce am aruncat a lasat un spatiu curat care cere sa fie umplut cu ceva superior. Cautarea substantei cu care voi umple golul ma impinge dincolo de zona mea de confort si imi creeaza o stare de neliniste. O lupta este acum in mine care ma indeamna sa intind mana  spre potentialul meu.

Zbucium launtric pentru ca doar simt, insa nu vad destinatia.

Cer claritate si claritatea, nu apare.

Valul ma impinge catre schimbare, catre ceva ce nu are legatura cu viata mea de acum. Acest val il simt inca de la finalul anului 2107.

Refuz aceasta schimbare pentru ca nu ii vad punctul final.

Simt ca ametesc.

Ma abandonez …

 

Jurnal de emotii

 

Ziua a 19 –a dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

O intrebare  imi  strabate mintea fulgerator :daca intr-o zi as descoperi ca pot sa fac un lucru extraordinar ce-as face, cum m-as comporta? Instantaneu raspunsul a rasunat clar: m-as speria foarte tare si as inchide calea catre acel lucru.

Asa am inteles in dimineata asta, intr- o fractiune de secunda, ca am fugit tot timpul de mine invocand tot felul de motive, unele mai plauzibile decat altele. Am inteles ca am ales sa stau pitita dupa perdea si ca nu s-au intamplat lucruri in viata mea pentru ca eu nu le-am dat voie. Prin orice actiune a mea am blocat accesul vietii, i-am pus baraje, i-am deviat cursul, insa pana la urma ceea ce este menit sa se intample se va intampla.

Am decis de azi sa deschid usa larg  fluxului vietii  si las drum liber potentialului divin sa se manifeste liber prin fiinta mea.

Multumesc Divinitatii pentru fiecare dimineata si pentru oportunitatea de a trai inca o zi minunata pe aceasta planeta.

 

Jurnal de emotii

 

Ziua a 20-a dupa calatoria mea cu  Roxana Gabor Iliescu

 

Am avut o zi intreaga la dispozitie doar pentru mine. Am realizat ca am asociat fericirea cu evenimente din exterior, persoane, situatii, posesia de bunuri, reusite personale sau ale celor dragi .
Raspunsul este clar. Nu am fost niciodata fericita.
Asa ca azi, de luna noua, schimb directia catre interior.

 

 

Jurnal de emotii

Ziua 21 dupa calatoria mea cu Roxana Gabor Iliescu

 

Sisterhood

Sunt o gramada de informatii pe care le-am acumulat, insa nu am aplicat decat putin din ceea ce am citit. Am avut de fiecare data o revelatie cand am aflat o informatie noua, dar cu timpul am asezat-o frumos in biblioteca sufletului meu. In viata de zi cu zi aplic putin, foarte putin din ceea ce stiu. O parte din informatii le las intentionat sa se aseze, de altele uit pur si simplu ca le detin, iar altele le ignor.

Aseara am observat puterea suroritatii. Mi-a adus determinarea de care avam nevoie. Vorbeam cu o sora din comunitatea “Femei ca mine” despre ritualul de luna noua. Am citit diverse versiuni ale acestui ritual, insa ieri citisem unul nou. Mi s-a parut interesant si foarte  logic. Evindent ca am citit si am inchis articolul  fara sa decind ca voi pune in aplicare. Un alt ritual  despre acelasi fenomen…. Si totusi…. Ce sa vezi ?  In discutia pe care o purtam vine vorba la un moment dat de luna noua si imi spune cum face ea de luna noua si in special de luna noua care  este mai puternic aspectata si mi-a relatat fix  acelasi ritual pe care il citisem peste zi.

Ce mi-a adus nou aceasta discutie a fost determinarea. Am grabit  finalul convorbirii si am  facut ritualul de luna noua asa cum citisem si cum mi-a confirmat sora mea din comunitate. Daca nu as fi avut acea discutie  nu as fi facut acest ritual ci m-as fi multumit sa scriu in agenda ceea ce  imi doresc de la aceasta luna noua.

Sunt infinit recunoscatoare pentru aceasta comunitate, pentru ideea  fabuloasa pe care a avut-o Roxana si pentru ca mai mult sau mai putin va am alaturi. Pe fiecare dintre voi .

Aceasta a fost ultima fila din jurnalul meu  dupa calatoria cu Roxana. Astept sa va citesc si revelatiile, descoperirile,constientizarile voastre

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Comments are closed.