Nu aud sau doar mă prefac?

Știi maimuțele ălea trei, din care una își acoperă cu ‘mâinile’ ochii, una urechile și alta gura?
Cam așa am fost eu în relația cu oamenii în general, și cu femeile în special.
De ce? Asta este tema principală în cursul pentru cupluri și o discutăm acolo.

Mă tot întreb ce smintește o relație, o dragoste… și pune bazele morții ei. „Până ce moartea vă va despărți…” Doar că în biserică toți înțelegeau pană acum moartea fizică a unuia dintre cei doi proaspăt însurăței și nicidecum moartea relației, a iubirii însăși. Căci, de fapt, hai să recunoaștem, mor, în majoritatea cazurilor cam așa: întâi iubirea, apoi relațiile și, cândva, și însurățeii de mai devreme.
Dar acum știi și nu poți să mai spui ca nu știi! Moartea iubirii și a relației. Unii numesc asta ‘Egregor’ – sufletul unui grup, în cazul acesta cuplul, familia. Doar că înțelegerea asta are și o parte frumoasă. Această relație, acest Egregor are propria sa viață. Adică poate fi îngrijit, protejat, învățat, dezvoltat și ținut sănătos ‘până la adânci bătrâneți’. Vi se pare cunoscut? Doar că, ca și în cazul trupului, este nevoie de muncă și dăruire din partea celor care compun acel Egregor.

Am fost în relații și acum, după o perioadă de lucru cu mine, mă uit în spate și văd cu totul altceva. Și asta doresc să vă povestesc. Ar putea fi o oglindă pentru voi; vă rog înțelegeți-o și acceptați-o cu iubire! Poate ați trăit și voi situații în care ați avut ceva sau pe cineva în față și abia după o vreme, după ați plecat din acea situație, ați aflat, singuri sau v-a spus cineva, cât de important era pentru voi acel lucru, situație sau persoană. Mă uit în urmă și îmi dau seama că nu auzeam, nu vedeam și nu încercam, măcar, să înțeleg pe cei de lângă mine.
Unii au identificat 5 limbaje ale iubirii, și anume cum ne exprimăm, în moduri diferite, iubirea față de cineva. Aici este ca și la radiouri: ‘prinzi’ un post doar dacă reglezi și radioul tău pe aceeași frecvență. Asta nu am făcut eu la vremea aceea, mai precis nici nu am încercat.
Odată că nu știam, cu mintea, de așa ceva, iar apoi ceea ce simțeam era mult prea acoperit de Ego, de preconcepții ‘de cartier’ și de aiurelile sociale pe care le-am acceptat ca și adevăruri, și care s-au pus ca un filtru peste ființa mea, alterând și strangulând percepțiile și înțelegerea. A lucrurilor, în general, și mai ales a celor de lângă mine. Dacă ce ajungea la mine nu era conform cu înțelegerea mea DE ATUNCI nu luam în seamă. Pur și simplu nu era din realitatea mea. Și i-am rănit pe cei dragi în felul acesta… Și cât rău mi-am făcut mie, și cât și ce am pierdut – abia acum încep să înțeleg.

Îmi place să cred că sunt mai multe feluri de oameni, și că unii au înțelegerea asta și se comportă în consecință atunci când ajung lucrurile, când ajunge viața la ei! Dar odată ce am mâncat un rahat, credeți-mă, îl simt de departe!…. și ce văd în jur, la mult mai mulți decât cei la care este evident că relațiile nu funcționează, are de multe ori aroma ‘aia’.
Ce provoacă deschiderea?
Ce declanșator are?
Există elemente care catalizează, care ușurează instalarea acestei înțelegeri?

Cred în masa critică a experiențelor, a învățăturii și a emoțiilor în care învățăm, în timp să avem încredere. Cu cât lăsăm timp prea mult sa treacă, cu atât mai greu ne va fi să ne deschidem, pentru că, în timp, devenim tot mai rigizi iar ‘filtrele’ tot mai încărcate și opace…
Ca și catalizator numesc acum educația, mai ales cea a familiei. Aceasta este cea care face ca masa critică necesară sa fie mult mai mică sau să devină enormă, chiar de neatins.
Două lucruri imi vin în minte legat de asta: „Educația unui copil începe cu 100 de ani înainte să se nască.” și „It takes a village to raise a child.”
Pentru mine educația referitoare la sexul opus a fost o carte aruncată pe pat de către mama, când eu intram în adolescență: „Bolile venerice”. Și ce am mai auzit prin cartier. Cam așa…
Iar mai târziu, la intrarea în perioada de adult tânăr, o altă mare învățătură, care spunea, în esență, că toate ca toate, dar ‘dacă rămâne însărcinată îți distruge viața’. Nu cunosc multe programări mai toxice…
Clar am fost printre cei cu filtrul îmbâcsit și câmpul nearat. Când cea de lângă mine îmi spunea, în al șaptelea mod, deja disperat, că nu mai poate, credeți-mă că nu credeam o iotă, judecând-o după ce credeam eu că sunt standardele mele, ca și când mă evaluam pe mine.
Acum știu că era ce a lăsat în mine, scris adânc, perioada de mișto-uri din anturaj, așezat peste ‘CE VREI SĂ SPUI CU ASTA????!!!!’ pe care îl auzeam acasă, sau chiar și la școală atunci când chiar ziceam, deschis, chestii din suflet.
Adică ‘nu cred nimic!’. De acord, pe undeva am lăsat să se integreze mizeria asta în mine.

Pur și simplu nu ascultam, chiar mai mult, nu auzeam, ieșea din realitatea mea, și dacă simțeam, totuși, că așa este, mă scufundam pe loc în ceața ego-ului care avea densitatea lui „Nu există așa ceva; face mișto de mine. Nu vreau să o las sa-și bată joc de mine! Nu e drept!”. Deci, și aici e altă porcărie, făceam exact pe dos, ‘împotrivă’, dar cu o forță amplificată cu procentul de neînțelegere, care, credeți-mă, era remarcabil. Și se mai zice că prostia nu doare!…
Și dacă ființa pe care am ales să o am lângă mine avea disperarea sa-mi ceară ultimativ ceva, sau chiar să acționeze așa cum corpul, ființa ei o cereau, din protecție si, de multe ori, durere, o călcam în picioare prin atitudinea mea, iar de multe ori i-am întors spatele, lăsând-o, poate, în panică.
Sau să plângă, singură. Am învățat într-o vreme ce toxică este atitudinea asta…

Ce frumos era să fi știut să o ascult, să o cred, să o înțeleg și să o accept cu iubire!

Că am văzut cum e și să accepți ca pe un compromis pe care-l faci, fără să fie cu iubire: arată la fel primele 15 secunde, dar după aceea vine un val de frustrări și furie că ‘nu este cum vroiam eu să fie’.
Evident, cealaltă ființă simte asta și îi rănește sufletul în feluri care pot aminti doar de cele mai groaznice torturi, mai ales că sunt provocate de ‘alesul’ sau ‘aleasa’ inimii… Mare bull-shit, credeți-mă!
Am simțit toată durerea asta mulți ani mai târziu, acum vreo doi ani, în niște procese ‘Journey’, și credeți-mă, am plâns ceva batiste! Efectiv am simțit ce simțea, ce a simțit cealaltă ființă, și era devastare acolo, dincolo de puterea de descriere a cuvintelor!
Nu știu cum ar putea să mai fie cineva teafăr după așa ceva. De relație și egregorul ei nici nu mai zic: se chircește și suferă cum doar el ar ști să spună… și, da, începe să moară.

Altă aromă, poate și mai dură, este când ființa care se presupune că era iubită, de lângă mine, exprima în clar ce dorește. Femeile, uneori și bărbații, dar mai rar, parcă, știu să facă asta. De la chestii normale, zilnice, de viață, până la lucruri care țin, profund și intim de ființa ei, și făcea asta cu o mare încredere și curaj al deschiderii și încrederii.
Asta pentru că tot așteptase, destul și prea mult, să se petreacă niște lucruri de la sine, așa cum erau prin basme, unde nimeni, din păcate, nu ne spune ce eforturi și ce muncă este acolo. ‘Și au trăit fericiți pâna la adânci bătrâneți!’. Pe bune? Așa simplu să fie?
Pentru mine n-a fost așa. Și-mi zicea clar, în față, cu toată dragostea, înțelegerea și speranța, dar și cu părere de rău, poate și frustrări, că trebuia să o facă așa, fățiș și fără menajamente. Mereu era doar declarația: uite care este limbajul meu de iubire, și uite ce am nevoie să primesc de la tine. Si, credeți-mă, erau lucruri normale, firești și frumoase: „am nevoie să mă iei în brațe mai des”, „spune-mi că mă iubești”, sau îmi spunea, pur și simplu, ce vroia legat de sex.

Zău, spune astea unui surd cu filtrul distorsionant activ și vezi ce iese! Eu nu credeam o iotă, că prea mi-o cerea în clar. Și atunci ce ascunde? Până mă lămuream, oricum, mă închideam și făceam, preventiv, pe dos. Sau nu făceam nimic. Dar nu-mi amintesc să fi întrebat vreodată de unde și de ce a venit acea cerere, acea comunicare. Și dacă era ‘pe bune’. Dacă chiar se aștepta să fac ceva, concret. Deși cuvintele, emoția ei, totul arăta că era o dorință reală, nicidecum mofturi. Nu am întrebat niciodată.
Și, credeți-mă, nu credeam o iotă. Și dacă în perioada aia de timp mai existau discuții cu cel mai vag iz de contradictoriu, pe indiferent ce temă, s-a terminat, eram și mai surd, eram și mai vehement și mai puternic în a da un răspuns invers – și nu cred ca există doi oameni care stau pe undeva împreună să nu aibă și discuții fără un total acord! Iar, foarte adevărat este că după una-două spuse d’astea, următoarele veneau ca și reproș – game over!
Ca să nu mai zic ca de la mine, neștiind că pot să cer lucruri, și ar fi trebuit să cer pentru ca lucrurile să fie cât mai clare, plecau direct reproșurile. Game over.
Și acum pot vedea clar: cererile ei ieșeau din realitatea mea, nu le auzeam, sau, dacă le auzeam, totuși, făceam orice în afară de ce mi se cerea… Mare bull-shit! Cred că este același mecanism ca și la copii – le tot spui și trece pe lângă ei – pur și simplu ieși din realitatea lor. Ei nu înțeleg ce este ordine, curățenie, spălat pe dinți, și alte d-astea.

Citeam ce zicea Andreea despre Tuncay, și simt durerea de dincolo de orice pot exprima vreodată cuvintele, chiar și măiestrite de specialiști în comunicare. Am fost și eu Tuncay, și știu, acum, ce este în sufletul Andreei. Și mai știu și ce va fi în sufletul lui Tuncay atunci când va înțelege durerea Andreei.
Dar credeți-mă, nu auzeam nimic!
Dar cu atât mai dur era când eram acuzat ca mă prefac că nu aud. Sau nu înțeleg. De obicei ca și reproș. Pentru celălalt este imposibil să creadă ca eu nu înțeleg. Că nu aud. Putem vorbi de sărăcie de sentimente?

Eu zic doar că acel catalizator numit educație a lipsit. Ba chiar mai mult, că a fost un inhibitor. Care m-a ținut departe de la a înțelege oamenii. Chiar și pe cei dragi mie. Și cei pe care i-am rănit cel mai mult au fost cei care m-au iubit. Relațiile erau subiect tabu!
Am preferat multă vreme, prea multă vreme, superficialitatea, pentru că știam ca dacă ma duc sub suprafață dau de murdării, și n-am vrut să mă încarc.

Doar ca ființa umană, inclusiv eu, adună, singură sau ajutată, tot felul de scame, de mizerii. Pe care, dacă ai dorința, răbdarea, tactul și deschiderea să le dai la o parte descoperi adevărata strălucire.
A ta și a celuilalt. Asta este ce am descoperit, dorindu-mi asta din toată inima, cu tot sufletul, dar și cu mintea. Și permițându-mi deschidere. Și greșeală.

N-am crezut că sunt în stare să scriu atât de mult!

Cred că o concluzie pentru toate acestea poate fi asta:

Înțelege și acceptă cu iubire!

Pe celălalt, dar și pe tine.

Paul GABOR – ILIESCU 

Comments

comments