Sari la conținut

Mai sunt Femei Ca Mine? Perfect Imperfecte?

Nu e nici întrebare retorică, nici victimizare, nici masochism. E un strigăt din toată ființa mea, în zi de Lumină, sărbătorind Învierea exemplu. Un strigăt către toate acele femei care simt la fel ca mine,  care sunt dispuse să facă un pas în adevăr nu pentru că sunt ele sfinte ci pentru că nu mai pot altfel. Oriunde altundeva sunt flăcări, cuțite minciuni grețoase. Și au fost acolo. Și nu mai vor. Nu mai vor să se pretindă perfecte, nici să se pedepsească pentru că nu sunt. Care se văd prin ochii societății imperfecte și nu mai au forța să facă nimic….

Săptămâna Patimilor din acest an a fost pentru mine mai grea decât orice drum al Crucii. Am trecut (emoțional vorbind) prin toate Golgotele posibile, ba chiar am mai și inventat altele noi.

După seminarul Karma Cleanse din India, unde am cerut să cadă toate zidurile de apărare din jurul meu spre evoluție, adevăr și iubire, nimic nu a mai fost la fel…

Mama mea, (da, cea care a fost alături de mine în momente grele) deja deranjată de implicarea mea în campania națională de expunere și vindecare a violenței domestice, refuză orice dialog uman cu mine, aruncând săgeți otrăvite peste tot ce a fost ”imperfect” în viața mea, dar și peste tot ce am eu mai sfânt și mai frumos. Îi simt durerea, rănile, fricile, disperarea că eu rup rândurile femeilor sacrificate pentru copii și abuzate de bărbați. Lumina pusă pe lucrurile murdare din trecutul meu o face să se simtă expusă. O înțeleg și totuși nu mai pot să dansez pe sârmă pentru ea. Nici să o mint. Nici măcar să îi spun ce vrea ea să audă. Asta pentru că am realizat că o parte din mine făcuse o promisiune să aștepte momentul în care ea nu va mai fi aici ca să poată să se exprime. Ca să nu o rănesc, pasămite. Bullshit. E tot parte a jocului meu de o viață, de amânare. Pentru care am devenit expertă în a-mi găsi scuze.

Nu mai am scuze. Mama e oricum dezamăgită de mine. Mi-a spus că i-am distrus sufletul. După ce 42 de ani am încercat în toate felurile să o fac să fie mândră de mine. Evident nu am reușit. Acum își adoră nepoatele, deși ele sunt rodul ”greșelilor” mele. Tot de la ea am aflat că fostul ei soț, tatăl meu, a murit acum câteva luni. După ce a plecat de acasă, acum 37 de ani, l-am mai văzut de 2 ori. Parte din orgoliul lui, parte din dorința mea de a nu-mi ”trăda” părintele care m-a crescut. Ce prostie… Deși ultima oară m-am uitat la el ca la un străin de la care într-un mod ciudat am moștenit un psoriasis și niște amintiri cumplite, când am aflat că nu mai este viu am simțit un gol. Un gol de rădăcini. Mă bucur doar că am apucat să vorbesc cu el cu toate instrumentele chirurgicale predate de Brandon Bays și cursurile de mediere întru o comunicare suflet cu suflet…

Azi speram să-mi văd fratele. Da, am un frate. Și el la fel de perfect imperfect ca mine. Pe care întâi mama, apoi eu, din spirit de solidaritate dar și din traume proprii legate de el, l-am băgat în cutia de ”untouchables” . Nu mai vorbim de el, nu mai există, deci rănile nu se mai simt. Pe bune?! Mă uit la partenerii mei de viață și văd copii fidele ale lui sau ale tatălui meu absent… Abia acum recunosc asta și râd isteric….dar și eliberator…. Nu, nu l-am văzut. O fi avut treabă sau pur și simplu e greu să te apropii după ce ai pus explozibil sub poduri…

Alaltăieri, Teresa mea adorată, primul meu copil, în plină criză adolescentină și profund afectată de ”divorțul” mamă- bunică îmi strigă ”Urăsc bărbații!!! Fără bărbații din viața ta ne-ar fi fost mult mai bine!!!”. Am căzut în genunchi și am plâns amândouă. Doamne, câte programări se transmit pe nemestecate!!! I-am explicat că bărbat a fost și tatăl ei. Și îi mulțumesc în fiecare zi pentru comoara pe care mi-a lăsat-o printre dureri și răni. Rănile s-au vindecat. În mine. În ea încă nu. Așa că le-a preluat și pe cele ale mamei mele… Abia atunci am înțeles frica mamei…ea nu a experimentat vreun cuplu cu adevărat fericit. Nici în copilărie nici în viața de adult. Și apoi ne-a crescut singură. Cum să mai vadă utilitatea bărbaților după concepția copiilor?

Și ce să fac acum? Să tai legăturile fizice dintre mama și nepoate, ca să nu mai am discuții apocaliptice cu nici una? Asta a făcut ea toată viața. Și nu o văd fericită. Am făcut și eu de prea multe ori. Așa că rog Grația să preia dansul și eu doar le trimit lumină și iubire… Până mai deunăzi se ciondăneau de se cutremura pământul. Acum s-au unit ”împotriva” mea. Pot să văd partea plină a paharului? Da, mama cu fiica mea vorbesc civilizat una cu alta. Iar eu am spațiu să mă exprim cum vreau. Dacă sunt deja cea mai rea fiică și mamă din Univers ce aș mai avea de pierdut?

Deva Dwabha - Women Who See In The Dark

Să închei lista patimilor? Aș putea adăuga blocajul financiar absurd, discuțiile cu iubirea vieții mele pe teme casnice și familiale, apropierea celui mai important seminar de feminitate de care am auzit până acum, Women Who See In The Dark, ținut de o femeie care chiar le-a făcut pe toate, bune și rele, Deva Dwabha, bulucirea a 250. 000 de proiecte pe următoarele luni, unul mai important ca altul fără o echipă în spate, incapacitatea mea de a ține un regim de viață care să-mi permită despărțirea de cele 10 kg care îmi împovărează corpul…

Opa, iar am trecut la autobiciuire. Iar o activitate la care sunt campioană.

Să ne amintim titlul articolului. Mai sunt Femei ca Mine?

Înainte să o iau definitiv razna și să mă vedeți culegând flori de păpădie de pe marginea șoșelei desculță, vă întreb…

Mai știți pe cineva care să se simtă imperfectă în tot ce face?

  • Mă simt fiică super perfect imperfectă,
  • ca mamă am o listă infinită cu ce NU fac pentru copilele mele,
  • ca soție nu calc, nu fac curat ca o furnicuță, nu știu să-mi măgulesc soțul atunci când îl văd că se minte și câte și mai câte
  • ca ziarist mă simt inutilă, expirată și…vorba mamei- ”toate curvele au emisiune la Kanal D, tu de ce nu ai mamă?”
  • ca mediator am abandonat barca plângând în momentul în care avocații au reușit să scoată obligativitatea medierii în cazurile de divorț cu minori…
  • ca terapeut oscilez între a da totul de-o dată și a nu da mai nimic ca să nu-și pună beneficiarii bariere…
  • ca MC sunt perfectă, dar am impresia că arăt ca o balenă pe scenă așa că nu mă mai promovez…
  • ca PR nu mai vreau să lucrez decât cu femei dispuse să știe exact cine sunt și cine vor să devină…(și uite așa am redus lista la 3 maxim 4 beneficiare)
  • ca speaker sunt iar perfectă, dar nu știu să fac ”vânzarea de final”, adică să capitalizez cumva atenția și empatia publicului. Ca atare după orice eveniment sentimentul de inutilitate e copleșitor…
  • ca social media influencer mă uit crusiș la tehnologia care mă depășește, mă bucur de oamenii care mă opresc pe stradă să îmi spună că mă citesc dar în același timp mă întreb ce greșesc de numărul like-urilor rămâne ridicol de mic…
  • ca scriitoare și fostă elevă a lui George Pruteanu încă fac greșeli elementare…și nu recitesc niciodată textele trimise spre publicare…

Ok, ați înțeles ideea. Mi-e cumplit de greu să pun toate astea pe hârtie. Sunt imperfectă în toate aspectele vieții mele. Perfect imperfectă. Marry Popins întoarsă pe dos. Sau așa mă simt.

Mă dezbrac în fața ta nu ca să mă judeci (deși zău, nu poți să o faci mai abitir ca mine….) și sigur nu ca să mă compătimești.

Mă dezbrac pentru că nu mai pot să țin zoaiele pe mine și o fac public pentru că sper să mai dau de câteva femei ca mine…perfect imperfecte… Mai e cineva din specia mea? Vrei să intri în clubul femeilor Perfect Imperfecte?

Am făcut un grup de pe pagina de Facebook Roxana Iliescu. Te rog dă add. Sunt câteva întrebări la care te rog să răspunzi. Atât pentru clarificarea ta cât și pentru a te recunoaște ca soră. Doar dacă te simți la fel și dacă vrei să dai de rădăcina acestei senzații. Doar dacă ai cuțitul la os și nu mai ai altă opțiune decât să faci pasul în adevăr.

Știu că împreună ne va fi mai ușor. Și nu ne vom mai lăsa una pe cealaltă să ne mințim.

Eu am rupt tăcerea public, dar grupul va fi secret și discreția totală, așa că există metode de selecție…asta dacă nu cumva sunt singura femeie perfect imperfectă…

Dacă nu ești încă gata, e ok…doar să știi că există un astfel de loc, unde orice emoție e binevenită, unde greșelile sunt biletul de intrare iar adevărul nu e niciodată murdar.

UP DATE

Acest articol  a fost scris ”dintr-o bucată”, în zilele de Paște. Cumva a fost salvat ca ciornă aici apoi  publicat pe Roxanailiescu.ro. Cumva acum blogul meu nu fuctioneaza. Așa că am luat ca semn găsirea lui aici … Știu, sunt multe Femei ca Mine. Între timp grupul e activ și ajută orice femeie deschisă spre adevăr. Între timp am participat la prima ediție a taberei de feminitate Women Who See In the Dark și multe lucruri incredibile s-au rezolvat. Cu mama, cu copila, cu mine ca înțelegere a feminității și masculinității din mine. Abia acum realizez cât de multe, citind articolul. Le fel de multe s-au întâmplat pentru toate cele 18 participante la prima tabără. Așa încât am convins-o pe Deva să revină în perioada 20-27 iulie pentru o nouă tabără, de data aceasta la munte, pe Valea Doftanei. Cu același program plus două zile de explorări Tantra și Călătoria. Dacă simți chemarea adevărului și ceea ce am scris eu rezonează cu realitatea ta, dă-mi un semn. Aici sau pe Facebook. Răspund la toate mesajele.

Cu dragoste și adevăr,

Roxana Gabor Iliescu

Comments

comments